iubitul meu s-a pierdut în păpuşoi.

curg pe geam roiuri de pastile îmbibate cu polen. înghit esenţa purificării şi mi se face pielea găină. tremur doar la sentimentul de aprofundare. îmi iau chitara şi încerc acordurile valsului cântat de stele, şi trec fiecare deget printre ceruri, fără a rămâne nici măcar o secundă acolo. mi-am mai satisfăcut una din micile plăceri ale vieţii. te-am căutat într-una prin albumul vechi din pod, şi te-am răsucit pe toate părţile. unghiile mele roşii acum pătate cu amintiri se trezesc la viaţă, văzându-te într-o poză prăfuită de anii care au trecut doar peste tine. cât despre mine, aceeaşi persoană, acelaşi sensibilism dintotdeauna şi aceeaşi privire plină de zâmbet pe care o cunoşteai doar sub cearceaf. trec peste mâinile tale pline de culori primitive şi ajung în livada bunicilor de la ţara unde asemeni unui copil, te pierdeai în braţele mele, delectandu-mi buzele cărnoase şi violente. te-am pierdut pentru o clipă. păpuşoii mari ţi-au acoperit până şi vârful tău cel mare al capului, de care mă împiedicam mai mereu. deşi, te simt în porii mei de libelula uscată, îmi eşti departe, dincolo de viaţă şi mai presus de moarte. te-ai lăsat uitat într-un album cu vise, încuiat în cea mai ascunsă camera şi ai rămas acolo, nemişcat. te-ai pierdut în păpuşoi. te aud de aici, şi te simt departe. ajung în hornul cenuşiu al casei mele bătrâne şi te descopăr negru şi pustiit. m-ai lăsat în telefon, şi m’ai şters precum un apel necunoscut.

 

amintiri.

e anotimpul amintirilor, a reînnoirilor, a marilor iubiri închise într-o carte prăfuită de pe vechea noptiera a părinţilor. şi abia acum îţi aminteşti de ea, şi o aduci în prezent, când poate amintirea acelei iubiri nu mai exista. dar îţi aminteşti primul compliment, primul sărut, prima îmbrăţişare şi ţi se face piela găina doar când te gândeşti.
prima dragoste, prima privire, primele lacrimi. acea perioadă a adolescenţei când nimic nu ţi se pare bine şi i ncerci să cauţi răspunsuri unde nu sunt şi îţi vine să iei lumea la puricat şi să ai mereu dreptate. atunci când te decizi să te maturizezi, şi apoi îţi pare rău, vrei să fii copil încă o zi, să te bucuri de micile ironii ale vieţii şi să alergi după toate lucrurile aparent importante.
mi-e dor şi mie de amintiri, de copilărie, de visele care aveam să aflu că nu o să se adeverească nicicând, dar pe atunci nu ştiam şi vedeam luna albastră şi soarele mov şi mă căţăram în copacii din grădinile bunicilor ca să-L prind pe Dumnezeu de-un picior. şi nici atunci nu ştiam că El e în Cer, iar eu pe pământ.
mi-e dor să ţin amintirile sub perna cea moale şi caldă şi să ştiu că oricând îmi doresc ele se pot reîntoarce la mine.

am cunoscut iubirea în metrou.

 

am cunoscut iubirea în metrou. şi vai, cât era de frumoasă. zâmbea alene unei bătrâne micuţe şi ofilite. îţi transmitea parcă, aşa, un pumn de fericire care îţi ajungea cam o zi. m-am aşezat şi eu lângă ea în metrou. mi-a spus că fericirea se află de obicei la staţia următoare, dar pot să o găseşti şi aici, şi oriunde ai căuta-o. m-a apucat o stare de curiozitate, vroiam să se oprească metroul şi să fug după ea, după fericirea aia minusculă pe care o găseşti la sfârşitul unei poveşti de dragoste. eu, care nu cunoşteam iubirea, credeam că e o simplă stare de extaz şi de aşteptare. dar acum, acum ştiu ce e iubirea. e o fugă între două staţii, o lumină la capătul tunelului, e acea mână care te salvează de omuleţii negri ai întunericului. iubirea e un talisman. e talismanul îndrăgostiţilor. se plimbă prin parcuri şi cafenele şi urmăreşte sclipirea aia din ochi, fiorii din stomac care nu mai pleacă la ei acasă, zâmbetul ăla prostesc care zice: “m-am îndrăgostit.”
aş vrea să o prind într-una din zile în staţie şi să nu-i mai dau drumul. vreau să ştiu că e a mea şi că orice s-ar întâmpla cu neuronii mei interspaţiali, ea va rămâne acolo şi mă va îmbrăţişa. pentru că asta e iubirea, o îmbrăţişare cerută din priviri, un sărut furat intre certuri şi multe, multe cuvinte de “te iubesc.”